cum cristalele firave de gheata se frang pe obrazul meu in diminetile cu fulguiala din cluj, tot asa se inneaca in realitate visele mele de-a te mai vedea. adesea ma intreb daca are rost sa imi mai las sperantele sa se ridice la cer, sperand ca vor capata forma in mainile tale. e posibil ca distanta sa fie un dusman mai mare ca timpul? sa simti ca exista cineva acolo, o persoana de care te leaga firea, o persoana pe care daca inchizi ochii simti ca o atingi, si daca indraznesti sa clipesti, dispare totul in ceata...
ai dus vreodata lupta cu viitorul tau? ai vrut vreodata sa renunti la rutina, sa faci si tu o data in viata ce iti doresti? ai simtit vreodata ca iubesti , dar nu stii p cine? ca esti indragostita de-o voce atat de calda incat te topeste la telefon,ca patrunde pana in cea mai mica celula a ta si o face sa vibreze, de niste ochi de un albastru care ar opri si timpul in loc, de un print care pare coborat de pe cal alb , in clujul tau cel gri de toate zilele?
ai avea curajul sa te aventurezi asa, tu , adept al stiintelor exacte? sa indraznesti sa visezi pentru a-ti vedea visul materializat, sa iti cauti refugiul in niste brate care sunt atat de departe incat nu te pot cuprinde, sa iti pui tot ce ai mai de pret pe altarul unei dorinte arzatoare care ar putea transforma totul in scrum? ai avea tu curaj sa lezezi timpul, sa fugi la el, sa te inchizi in bratele lui, sa nu mai existe tu si el, ci doar voi, sa renunti la tot,pentru a te putea ridica la cer, precum un balon cu heliu...atata de fericita?
